Muzeul Lisboa Story Centre - m-am 'cutremurat' si la propriu si la figurat

Sincer vă spun nu aveam deloc în plan să vizitez acest muzeu. Citisem pe internet despre el, cum că ar fi cel mai vizitat muzeu din Lisabona, precum şi cel mai interesant dar nu îl pusesem pe lista locurilor de vizitat.

În mod normal, dacă vremea este frumoasă, nu îmi place să mă “închid” în muzee, deşi, nu spun nimic, ar putea fi extrem de interesante.

Totuşi, am ajuns la acest muzeu din întâmplare. Cum?

După ce am vizitat Panteonul Naţional despre care am vorbit deja intr-un articol, am luat metroul (linia albastră) din Santa Apolonia în direcţia Reboreira şi am coborât la prima staţie şi anume în Terreiro do Paco.

Aici bineînţeles că ieşind din subteran nu ştiam ce mă aşteaptă. Şi ochii mei au spus oau în momentul când am ajuns în Praca do Comercio.

Aşadar, muzeul se afla în Praca do Comercio, imediat pe dreapta după ce am ieşit din metrou.

La intrare în muzeu erau ceva turişti dar nu am stat mult la coadă. Am arătat Lisboa Card (am avut intrarea gratuită), mi s-a dat imediat un ghid audio în limba engleză (tot gratuit).

Cât costă intrarea?

Dacă nu aveţi Lisboa Card veţi plăti 7 euro intrarea, dacă aveţi peste 65 de ani 5 euro iar copiii între 6 şi 15 ani vor plăti 3 euro.

Programul

Muzeul este deschis zilnic între 10:00-20:00, ultima intrare fiind permisă la ora 19:00 (cu o oră înainte de închidere).

Toată această “distracţie” pentru a construi acest loc a costat 3 milioane de euro. Portughezii s-au plâns cu privire la rezultat deoarece a costat foarte mult.

Se presupune că vizita în acest muzeu ar trebui să dureze o oră dar noi am stat cam 20 de minute. Nu am stat să ascultăm explicaţiile ghidului audio chiar la fiecare secţiune deoarece exista şase (şi mi s-au părut cam multe-aveam întreaga zi în faţa să vizităm şi să explorăm oraşul).

După cum spuneam, turul este organizat în șase secțiuni principale: Lisabona: Mituri și realități, care “acoperă” râul, uscatul, marea, cerul, mitologie timpurie, coloniști și cuceritori precum și zidurile orașului.

Aceasta este urmată de secțiunea Lisabona: Oraşul global, care prezintă orașul cosmopolit, care rezultă din epoca descoperirilor, un al treilea spațiu este dedicat marelui cutremur din 1755, urmat de "Pombaline Lisabona" - orașul reproiectat de Marchizul de Pombal.

Dacă puneam pe lista cu lucrurile de vizitat acest muzeu, cu siguranţă îi acordăm mult mai mult timp, asta e clar! Cred că este bine de vizitat Lisboa Story Centre înainte de a vizita alte locuri din Lisabona. De ce? Pentru că muzeul ne poartă cronologic prin toate etapele prin care a trecut oraşul şi ne vorbeşte despre toate schimbările petrecute în Lisabona până în ziua de azi.

“Plimbarea” prin acest muzeu a fost că deschiderea unei capsule a timpului european. Deşi nu prea iubesc istoria, în acest muzeu este îmbinatăextrem de interesant. Chiar distractivă pot spune. Sunt mai multe filme proiectate, actorii fiind chiar drăguţi şi jucând bine, holograme care chiar par reale.

Acest "muzeu" mi s-a părut într-adevăr frumos făcut și surprinde cu adevărat inima orașului.

Cea mai şi cea mai interesantă parte a muzeului mi s-a părut teatrul senzorial. Lăsându-mă purtată prin muzeu, am ajuns în faţa unei uşi închise. Pe perete era un cronometru şi scria că uşa este închisă şi se deschide în 3 minute. Tot mă gândeam dacă să mă întorc de unde am venit, dacă o mai fi vreo altă cale de ieşire din muzeu sau să aştept cele 3 minute până când uşa se va deschide automat... şi până la urma curiozitatea a învins. Eram extrem de curioasă să văd ce se ascunde în spatele uşilor închise. Şi pac, după cele 3 minute uşa s-a deschis. Şi am intrat. Nu era nimeni în încăpere, doar nişte scaune din lemn puse în faţa unui ecran imens şi un candelabru deasupra noastră. Parcă eram într-un cinema 3D.

Am aşteptat să înceapă proiecţia şi oau, era un film în toată regula! Ca o imersiune am ajuns în 1755, mai exact pe 1 noiembrie, data celui mai mare cutremur petrecut în Lisabona.

Filmul a fost aproape terifiant, reprodus cu ajutorul graficii pe calculator şi al actorilor puşi într-un mediu epic... sinistru de-a dreptul dar şi extrem extrem de interesant.

Nu ştiam cât va dura filmul şi nu că m-aş fi plictisit dar mă gândeam dacă rămân “blocată” în acea cameră timp de jumătate de oră sau chiar mai mult, tot programul mi se dădea peste cap. Am încercat uşa laterală dar era încuiată. Oau... serios? Cei care suferă de claustrofobie să aibă mare grijă... sau cei cărora le este frică de întuneric sau de cutremure! Aveţi mare grijă! Nu aveţi cum ieşi din încăpere decât 8 minute (da, am aflat şi eu într-un final că filmul durează 8 minute).

Un film scurt dar care a reuşit să cuprindă o tragedie. Filmul este interesant, foarte bine realizat – cu foc, tsunami și oameni care mor iar scenele par reale.

Eram absorbită de film când la un moment dat am simţit cum se mişca scaunul cu mine. Apoi candelabrul de deasupra mea se zguduia într-un hal de am zis că e cutremur. Dar staţi puţin, eram în camera de cutremure (aşa am numit-o eu) !

Norocul meu că nu îmi e frică de cutremure, ok, să nu exagerez, nu s-a mişcat chiar aşa de tare dar oricum, pentru cei care se tem sau pentru copii nu e o senzaţie chiar foarte plăcută şi unii oameni cred că ies foarte speriaţi din această încăpere.

Am reuşit într-un final să părăsesc camera pe jumătate ameţită, nu doar din cauza "cutremurului” simulat dar şi din cauza întunericului din încăpere.

Am “dat” apoi peste unele reprezentări ale distrugerii provocate de cutremur.

Dar apoi am intrat în partea motivațională a acesteia. Apariţia vizionarului Marques de Pombal și asistenții săi fac planul pentru o nouă Lisabona.

Este expresia "îngropaţi morţii şi aveţi grijă de cei vii. " Pombal discuta şi cu alţi politicieni, în mijloc se afla o hartă şi planuri arhitecturale – toate acestea sunt proiectate într-o hologramă - ceea ce face să pară că el este acolo şi decide soarta Lisabonei.

O expoziție de ziare vechi, aproape de ieşire mă ajută să revizuiesc câteva evenimente importante care au avut loc în timpul asasinării regelui D. Carlos (în 1908) și invazia tancurilor în timpul Revoluției Garoafelor (în 1974).

În concluzie, este nevoie de aproximativ o oră pentru a trece prin acest audio tur cu ghid. Nu numai că am învăţat într-un timp foarte scurt multe despre Lisabona, dar m-am şi distrat şi am început să apreciez oraşul şi mai mult.

Mi-a părut rău că nu am pus acest muzeu pe lista locurilor “must see” în Lisabona dar mă bucur mult că am avut inspiraţia de moment şi acel imbold de a vizita muzeul.

Belem = Turnul MEU!!!

Turnul Belem

Încă de când eram mică dacă m-aţi fi întrebat ceva despre Lisabona v-aş fi spus că e oraşul ăla cu turnul. Nu ştiu de ce, dar am avut o obsesie de-a dreptul să ajung la turnul Belem sau “turnul meu” cum îmi plăcea să îi spun.

După ce am mai crescut, peste tot, la reclamele cu Portugalia, în reportaje şi transmisii, peste tot parcă vedeam turnul şi nu ştiu de ce dar l-am perceput ca pe un simbol al Lisabonei. Simţeam că dacă văd “turnul meu” am văzut toată Lisabona şi pot pleca acasă. Desigur, nu este adevărat acest lucru şi acum mi s-a confirmat că Lisabona înseamnă mai mult decât cartierul Belem.

Oricum, din nou, un vis devenit realitate şi dacă nu aş avea pozele ca “martori” tot nu mi-ar veni încă să cred că am ajuns acolo.

Dar să vedem mai întâi cum am ajuns în Belem?

Drum cu peripeţii:

După ce am vizitat Arco da Rua Augusta despre care am vorbit deja, ştiam exact ca voi lua tramvaiul E 15 şi voi merge din centru până în Belem cu el. 

Abia aşteptam, eram în culmea fericirii. Ştiam că tramvaiul porneşte de la 6 dimineaţa şi pleacă fie din Praca da Figueria (din Rossio) sau din Praca do Comercio. Mai ştiam că circulă destul de des, la fiecare 8-9 minute şi că sunt 7 km din centru până în Belem. Preţul călătoriei nu mă interesa pentru că aveam cu Lisboa Card gratuitate pe orice mijloc de transport din Lisabona.

Fericită la culme, am văzut tramvaiul stând şi am început să alerg spre el, nu cumva să îmi fugă de sub nas. Dar tramvaiul stătea şi nu avea de gând să plece. L-am întrebat pe vatman dacă E 15 merge spre Belem şi a zis că da, dar nu azi.

Oau, nu credeam că mi se întâmplă mie asta!!! Serios? Păi ce de?

Fusese un accident şi toate liniile de tramvai erau blocate. Timp de aşteptare: nedefinit.

Ahhh, nu era posibil aşa ceva!

Nu m-am panicat, doar m-am supărat puţin, dar problema era că nu îmi notasem un alt mod de a ajunge în Belem din Praca do Comercio.

Am mers şi am întrebat un şofer de autobuz şi mi-a arătat o altă staţie, undeva după staţia de metrou Terreiro do Paco.

Nu trebuia să mă mir, era cea mai plină staţie de autobuz văzută vreodată de mine. Era clar că toţi erau turişti şi că toţi mergeau în Belem.

Nu m-am lăsat descumpănita şi am mers frumos şi m-am pus la coadă. Imediat au venit două autobuze (sincer, la aglomeraţia care era nu mai ştiu numărul autobuzului). Primul era plin ochi şi nu a vrut să ne deschidă uşile şi i-a ghidat pe toţi spre al doilea, care era ceva mai gol. Chiar când mergeam spre cel de-al doilea autobuz, primul a deschis uşile la mijloc. Şi eu am sărit direct în el. Nu am apucat nici să validez cardul dar ce mai conta? Mergeam spre Belem şi eram fericită.

Am stat ca sardelele, fără un geam deschis, murind de cald în acel autobuz. Dar... am ajuns extrem de repede în Belem pentru că fiind atât de plin, autobuzul deschidea uşile doar în momentul în care lumea dorea să coboare. Şi nu au coborât foarte mulţi până în Belem.

Încetişor, mi se ivea în fata Mănăstirea Jeronimos şi eu mă gândeam dacă nu cumva autobuzul acela m-a dus în Anglia (datorită arhitecturii - deşi nu am fost vreodată acolo... încă!). 

Mănăstirea Jeronimos

Gândindu-mă că Turnul Belem ar trebui să fie lângă Mănăstirea Jeronimos am coborât aici. Dar... big mistake... pentru că ah şi ah cât am mai avut de mers de la mănăstire până la turn.

Văzând coada destul de mare la Mănăstirea Jeronimos, ne-am decis să mergem mai întâi să vizităm Turnul Belem şi apoi să ne întoarcem pentru a vizita mănăstirea. Am început încetişor “plimbarea” de 1.4 km (am aflat ulterior cât am mers şi aproape că mi-a venit rău) prin Jardim da Praça do Império, un parc superb de unde nu puteau lipsi pescăruşii cerşetori şi raţele.

Jardim da Praça do Império

Vremea superbă ţinea cu noi, în stânga aveam Rio Tejo şi mergând pe partea dreaptă tot descopeream câte ceva: Centrul Cultural Belem, Museu Coleção Berardo.

Plimbarea a fost chiar plăcută şi nu mi-am dat seama cât am mers decât când am văzut în fata muulte scări şi faptul că trebuia să traversez pasarela pentru a ajunge pe partea cealaltă.

Dar vrând nevrând am făcut-o şi pe asta. Abia aşteptam să ajung la “tunul meu” şi când s-a ivit în faţa mea mi s-a tăiat respiraţia.

Turnul Belem

Ahh, aşa de maiestos, aşa de frumos, aşa de ahh, ireal!

Înainte de a-mi face curaj să intru în turn, l-am admirat, l-am contemplat, am făcut muulte poze şi apoi mi-am luat inima în dinţi.

Cu Lisboa Card intrarea a fost gratuită (deşi nu am avut prioritate cum se scria pe internet că deţinătorii de Lisboa Card nu trebuie să mai stea la rând şi doar atâta cardul şi intră). Nici poveste de aşa ceva!

Am stat frumos la coadă (s-a mers repede şi nu era chiar atât de multă lume), am prezentat cardul şi am intrat gratuit.

Cât costă intrarea fără Lisboa Card?

5 euro şi ţineţi cont că lunea este închis! Din luna octombrie până în aprilie programul este de la 10:00 la 17:00 iar din mai până în septembrie de la 10:00 la 18:30.

Turnul Belem = turnul meu!

Toată lumea îi spune turn dar eu cred că este un mini-palat în formă de turn.

Mai multe ghiduri turistice descriu turnul Belém ca pe o piesă de șah uitată pe râul Tajo. Poetul, eseistul și scriitorul portughez modern Fernando Pessoa credea că turnul reprezintă mult mai mult decât o această primă impresie. În 1925, el a scris un ghid în limba engleză la Lisabona, intitulat "Ce ar trebui să vadă un turist". Această carte, descoperită abia în 1988, a fost menită să aducă Lisabona la locul său de drept ca unul dintre marile orașe europene. Încerc să vă redau câteva rânduri ale lui Pessoa despre turnul Belém:

“Această minune a arhitecturii orientale a fost ridicată pe plajă Restelo, faimoasa ca punct din care navele navigau mai departe pentru Marile Descoperiri, și a fost ridicată pentru apărarea râului și a capitalei portugheze. Regele Manuel I a fost cel care care a comandat ridicarea să; a fost construit de-a lungul râului, iar proiectul se datorează marelui maestru al arhitecturii "dantelate", Francisco de Arruda. Acesta a fost început în 1515 și finalizat șase ani mai târziu. După ce răul a început să se îndepărteze, din acel moment, a lăsat Turnul legat de țărm. [... ]

Turnul Belem, văzut din exterior, este o piatră-bijuterie magnific, și este cu uimire și apreciere ca străinii îi pot vedea frumuseţea. Este dantelă și dantelă fină pentru faptul că, sclipeşte delicat alb în depărtare, izbind imediat privirile celor care intră cu navele pe rău. Nu este mai puțin frumoasă în interior; și de la balcoane și terase există o privelişte a râului și a mării dincolo, care nu este ușor de uitat. "

Cred că poetul în ultima sa fraza se referea la faptul că acest turn era ultima construcţie pe care marinarii portughezi o puteau zări atunci când plecau în călătoriile lor foarte lungi, iar, după îndelungi peripeţii, odată ce mateloţii reveneau, turnul putea fi văzut de departe, semnalând întoarcerea acasă şi devenind un simbol patriotic ce însufleţea sentimentele de tristeţe, speranţa şi bucurie.

Înscris pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO, Turnul Belem a fost construit la gura de vărsare a râului Tejo (pe partea dreaptă a râului), între 1515 și 1520, sub domnia regelui Manuel I în onoarea sfântului patron al Lisabonei, St Vincent. Turnul Belem a făcut parte dintr-un sistem de apărare între bastionul Cascais și cetatea S. Sebastião da Caparica de pe malul opus al râului.

La exterior, turnul are o arhitectură manuelină (am căutat în dex şi am aflat că stil manulenin este “stil dezvoltat în artă și arhitectura portugheză de la sfârșitul sec. XV și începutul sec. XVI și care ajunge la apogeu în timpul domniei lui Emanuel I, caracterizat prin bogăția sculpturii ornamentale plasată pe structuri gotice, cu influențe romane, maure și orientale. [« fr. manuélin]. ”)

Astfel am putut vedea diferite elemente artistice care se referă atât la navigările, precum și la simbolurile cavaleriei portugheze.

La intrarea în turn, prima încăpere vizitată a fost camera de arme sau bastionul. Acest loc era folosit pentru a depozita artileria.

Bastionul din Turnul Belem are 16 tunuri îndreptate spre trei puncte cardinale.

Partea de sus a bastionului o reprezintă terasa Bastion. Podeaua terasei este înclinată ușor pentru a evacua apa care se acumulează și, de asemenea, ajuta la plasarea tunurilor.

În centrul terasei avem o “sculptură” dacă o pot numi aşa, a Fecioarei Maria care îl ţine pe pruncul Iisus într-o mână și o grămadă de struguri și frunze de viță de vie în mâna stângă care reprezintă viile Domnului - un simbol al protecţiei divine pentru marinarii aflaţi pe mare.

Pe fațada turnului am putu vedea diferite elemente ale stilului manuelin despre care am menţionat mai devreme.

Deasupra terasei, sunt peste 4 etaje, pe care voi încerca să le descriu cât de cât. La primul etaj avem camera guvernatorilor unde am putu vedea turnul cisternă care capturează apa de ploaie. La al doilea etaj o altă cameră cu un balcon superb.

Apoi sala de audieri folosită de regele pentru a primi oamenii de la curte și capela regală cu acoperișul său rotunjit (bolta), cu diferite simboluri ale stilului manuelin. La ultimul etaj al turnului este terasa turnului cu vedere a întregului cartier. Din păcate era închisă şi nu am putut urca. O parte a turnului era în restaurare.

Şi aici am avut scări de urcat (o grămadă) şi acelaşi sistem ca la Arco da Rua Augusta. Timpul de aşteptare este minim şi nu risc să dau nas în nas cu cineva care coboară/urca.

De-a lungul timpului, turnul şi-a pierdut funcția defensivă și a devenit far pentru ambarcaţiuni că mai apoi să devină unul dintre cele mai importante şi vizitate obiective turistice din Portugalia. Turnul a fost ales ca una dintre cele șapte minuni ale Portugaliei la data de 7 iulie 2007.

Cu regret şi cu părere de rău a trebuit să mă despart de “turnul meu” pentru că mai aveam în plan şi alte obiective turistice de vizitat.

Priveliste din Turnul Belem

Arco da Rua Augusta — panoramă uimitoare la 360 °. Și nu, nu, m-am descălţat, era piciorul statuii...

Arco da Rua Augusta

După ce am vizitat Lisboa Story Center , am revenit la program şi ne-am îndreptat să vizităm Arco da Rua Augusta.

Pe lista monumentelor de vizitat din Lisabona, Arco da Rua Augusta era un loc “must see” in afara de cartierul Belém sau Estufa Fria.

Înainte de a merge în Lisabona mă documentasem temeinic şi ştiam că dacă doresc să admir oraşul de sus, trebuie să ajung la 'Miradouros'.

Există 7, fiecare dintre ele oferind o vedere spectaculoasă asupra orașului de la o înălțime mare. De obicei, lângă belvederi se află mai multe baruri sau cafenele, astfel încât după ce m-aş fi cocoțat pe dealuri să îmi pot trage sufletul cu ușurință pe un scaun bucurându-mă de priveliştea orașului sau al râului Tejo întins în fața mea în timp ce aş fi băut o cafea locală puternică, sau poate un vin sau o bere.

Peste tot se vorbeşte enorm de mult despre belvederi dar nu foarte multe despre Arco da Rua Augusta.

Ştiam că după ce ajung în Praca do Comerio trebuie să găsesc să urc în acest arc.

Da, se poate urca în arc şi mulţi dintre turişti nu ştiu acest lucru. 

Priveliste din Arco da Rua Augusta

Din Praca do Comercio, imediat cum am trecut pe sub arc pe dreapta este o intrare micuţă, care poate fi ratată cu uşurinţă. Acolo se află casa de bilete.

Cât costă intrarea?

Eu cu Lisboa Card am avut intrare gratuită, în mod normal un bilet costând 2.5 euro.

Arcul maiestuos și impunător a “câștigat” o nouă viață pe 9 august 2013. După șapte luni de lucrări de restaurare a fost deschis publicului şi poate fi vizitat. S-a cheltuit o sumă imensă pentru restaurarea arcului şi anume suma de 950.000 €, dar panorama la 360 de grade este spectaculoasă...

Praca do Comercio vazuta din Arco da Rua Augusta

Este cel mai bine cunoscut sub numele de "Rua Augusta Arch" (Arcul străzii Augusta), dar faţada principală face parte din Praça do Comércio şi se confundă cu aceasta. Este un arc triumfal proiectat în 1775 ca o poartă de acces spre oraș, dar versiunea văzută astăzi datează dintr-un secol mai târziu, 1875.

Arco da Rua Augusta vazut din Praca do Comercio

Arcul din inima orașului Lisabona, a fost construit pentru a sărbători reconstrucția Lisabonei, după cutremurul din 1755. Nu cred că este la fel de celebru precum Arcul de Triumf din Paris dar cu siguranţă pe mine m-a impresionat.

Pe partea de sus a arcului este scris “VIRTVTIBVS MAIORVM VT. SIT. OMNIBVS. DOCVMENTO. P. P. D”, ceea ce înseamnă ceva în genul "Datorită virtuţii strămoşilor, pentru a servi drept model pentru toți. ".

Arco da Rua Augusta

Acest lucru face aluzie la măreția vechiului imperiu portughez și descoperirea de noi oameni și culturi noi.

Arcul a fost proiectat de Verissimo da Costa. Există câteva statui alegorice -Gloria, Ingeniozitatea şi Valoarea precum şi câteva alte realizări sculpturale realizate de către sculptorul portughez Vitor Bastos (1832-1894) ce descriu figurile unor personalităţi precum Marchizul de Pombal, generalul Nuno Pereira, Álvares Viriatus şi Vasco da Gama.

Pe partea cealaltă a arcului (nu dinspre Praca do Comercio ci dinspre strada Augusta) este un ceas monumental cu motive cu naturaliste.

Se pare că eu întotdeauna am mare noroc. Înaintea noastră miracolele şi după noi potopul glumeam eu de fiecare dată când plecam undeva în vacanţă. Spun că am mare noroc pentru că numai din 2013 după ce a fost restaurat arcul i s-a plasat în interior un ascensor pentru a permite vizitele pe terasă. Şi da, este un punct de belvedere splendid, de unde se poată admira atât Praca do Comercio cât şi tot centrul oraşului.

Din nou am avut mare noroc mergând nu chiar în plin sezon turistic şi nu a trebuit să stau la coada deloc. Din câte am înţeles vara este nebunie şi la o vizită doar 35 de persoane pot intra.

După ce am arătat Lisboa Card am primit biletul de intrare gratuit, l-am scanat şi mi s-au deschis “uşile”. Am aşteptat puţin să vină liftul care m-a dus la un nivel superior. Am ajuns la camera cu ceas. În această cameră am putut admira maşinăria ceasului cu arc şi nişte panouri în care sunt cuprinse momentele-cheie ale arcului poveste, deoarece acesta a început să fie proiectat după cutremurul din 1755, până la finalizarea sa în 1875.

După ce am pozat încăperea am început urcarea pe o scară îngustă în formă de spirală. La un moment dat am simţit cum ameţesc. Muuulte muuulte scări, locul extrem de îngust şi un sistem ingenios. Să vă povestesc puţin despre acest sistem, întâlnit nu doar aici ci şi în Turnul Belem şi în alte locuri vizitate.

Arco da Rua Augusta

Ţinând cont că scara este extrem de îngustă şi nu poate încăpea decât o singură persoană pe sens au ales să folosească un sistem deştept. La baza scării, înainte să doresc să urc este o “maşinărie” cu un buton verde. Am apăsat butonul şi pe scări au început să se audă nişte sunete, un piuit continuu. Aveam unda vede că pot urca. Sus cei care doreau să coboare erau avertizaţi că trebuie să aştepte (cred că acel cronometru era setat la 3 minute). Astfel, nu mă intersectam cu lumea care dorea să coboare. La fel şi invers, când am dorit să “părăsesc” arcul: am aşteptat să am undă verde, să nu mai piuie acel sistem, am înţeles că toată lumea a urcat, am apăsat butonul şi am început coborârea.

Să revin la scări... le-am urcat vrând nevrând, am ajuns sus ameţită şi am apucat să iau o gură de aer proaspăt şi să mă bucur de minunată privelişte. De sus puteam zări Baixa, înconjurat de dealuri, Piața Palatului, Castelul Sao George, Catedrala Se, ruinele Cârmo Convent, Liftul Santa Justa, Podul 25 aprilie, statuia Cristo Rei...

Acum sculpturile erau şi mai aproape de mine, doar că din păcate stăteau cu spatele la mine şi cum soarele bătea pe ele aveam impresia că este o imagine dumnezeiască. În poze se vede mult mai bine ce încerc să exprim... un sentiment unic.

Fotografia cu piciorul gigant este din nou formidabilă, ajungând subiectul unei glume... când am arătat pozele prietenilor, persoana care m-a însoţit în excursie a exclamat:” Ahh, dar nu îmi aduc aminte, tu când te-ai descălţat? ”. Şi vă daţi seama ce rumoare şi ce râsete... am gustat glumă şi de fiecare dată când privesc poza mă bufneşte râsul. Nu, nu, m-am descălţat, era piciorul statuii!!!

După ce m-am bucurat de panorama uimitoare la 360 ° am ştiut că a sosit timpul să cobor şi să o iau la pas. Ce e frumos trece repede din păcate, dar mă aşteptau şi mai multe frumuseţi în ziua respectivă.