Pasteis de Belem - curcubeu în cerul gurii

După ce am vizitat Mănăstirea Jeronimos despre care am vorbit deja aici , am decis că este timpul pentru o scurtă pauză şi era clar că dacă am ajuns în Belem nu pot rata Pasteis de Belem.

Îmi notasem clar de acasă ca trebuie să încerc pasteis de nata care sunt nişte tarte din ou şi unde o puteam face mai bine decât în locul unde au prins „viaţă”?

Era coada şi era o coadă imensă. Dar eu nu mi-am dat seama că toată lumea stă la coadă pentru a cumpăra Pasteis de Belem. Eu am crezut că aşteaptă pentru a intra în mica patiserie. Aşa că am trecut în fata şi m-am pus la coada unde scria „Take Away”.

Mi-a părut rău şi inca regret că am sărit peste rând, dar oamenii civilizaţi nu au urlat după mine că mă bag în faţă (eu de obicei nu fac astfel de gesturi) !!! Oricum, servirea se făcea rapid, într-o parte se plătea şi în cealaltă se dădeau produsele comandate. Eu deja salivam când îi vedeam pe toţi ieşind cu plasele.

O bucată costă 1.05 euro, 6 bucăţi costă  6.30 euro şi 50 de bucăţi 52.50 euro.

Noi am comandat 6 bucăţi, nu eram sigură că o să îmi placă.

Abia am aşteptat să iau punga în mână şi să plec de acolo. Am mers în parcul de vis a vis de mănăstire, în Jardim de Belém, unde, cu sufletul la gură am aşteptat să gust din celebrele Pasteis de Nata. Şi oau, curcubeu în cerul gurii, o explozie de arome... şi mama mia ce mi-au plăcut.

Acum fără să exagerez, chiar este un produs deosebit. În punga am găsit şi nişte pliculeţe iar eu am crezut că sunt şerveţele umede când de fapt era zahăr pudră.

Bineînţeles că au apărut şi pescăruşii cerşetori care se uitau fix la mine când muşcam din pasteis de belem. Le-am dat şi lor nişte firimituri că mi-a fost milă de ei...

M-am tot întrebat de ce este atât de celebră aceasta patiserie şi de ce este coadă permanentă? Am aflat câteva lucruri interesante despre Pasteis de Belem, pe care doresc să vi le împărtăşesc:

1. Patiseria Belém şi-a început activitatea în 1837 și rețeta rămâne exact la fel până în ziua de azi.

La începutul secolului al 19-lea, în Belém, chiar lângă Mănăstirea Jerónimos, a existat o rafinărie de trestie de zahăr conectată la un mic magazin. Din cauza revoluției liberale din 1820 şi toți muncitorii și clericii au fost dați afară. Într-o încercare de a supraviețui, cineva de la Mănăstire a început să vândă produse de patiserie dulci într-un magazin mic, care a devenit repede cunoscut sub numele de "pasteis de Belém". Având în vedere locația în care au fost vândute, este vorba de actualul loc unde se afla Pasteis de Belem iar rețeta rămâne exact la fel până în ziua de azi.

2. Produsele vândute de Pasteis de Belem sunt coapte în „camera secretă”

Pastéis de Belém sunt coapte în Oficina do Segredo, camera secretă dacă îi pot spune aşa şi este clar de unde provine acest nume. Reţeta nu este disponibilă oricui, este brevetatăşi maestrul cofetar semnează un acord de confidențialitate, angajându-se să nu dezvăluie modul în care cele mai renumite produse de patiserie din țară sunt făcute.

Aici începe magia. Cu ușa închisă complet, maeştri patiseri se apuca să facă aluatul şi crema. Procesul trece prin diferite faze și camere, unde nimic nu poate fi neglijat. În primul rând, atât produsul de patiserie cât şi crema au nevoie de odihnă - primul între opt-zece ore, pentru că făina să se așeze, iar crema poate fi folosită mai devreme, dar numai la temperaturi specifice.

În această „fabrică” totul se face manual. Incredibil, câtă muncă!

3. Tartele cu cremă (pasteis de nata) şi tartele Belem (pasteis de Belem) nu sunt la fel

În ciuda faptului că "pasteis de nata" există peste tot în țară și că există versiuni ale acestor dulciuri în aproape fiecare oraş din Portugalia, tartele Belem (pasteis de Belem) există doar în Belém și rețeta secretă garantează o unică și de neuitat experiență culinară. Mulţi oameni confunda cele două produse de patiserie. Ok, ele sunt similare dar nu sunt la fel!

4. În fiecare zi, aproximativ 20.000 de produse de patiserie sunt fabricate și vândute.

Nu este o coincidență faptul că aceste produse de patiserie sunt atât de faimoase. Turişti şi localnici, toţi merg să cumpere Pasteis de Belem şi se estimează că în fiecare zi 20.000 de pasteis de Belem sunt vândute iar în weekend, acest număr se poate dubla.

Sincer, şi eu dacă aş locui acolo aş merge din orice capăt al Lisabonei să cumpăr Pasteis de Belem, atât de bune sunt. Cum să rezist la o asemenea delicateţe portugheză?

5. O mireasă care mănâncă un produs de patiserie nu îşi va da niciodată verigheta jos de pe deget.

Un proverb portughez vechi spune că " O mireasă care mănâncă un produs de patiserie nu îşi va da niciodată verigheta jos de pe deget” și de aceea puteţi întâlni acolo des cupluri de tineri căsătoriți, îmbrăcați ca mire și mireasă.

'Bântuirea” prin Museu Nacional dos Coches - de la simplu la sofisticat

După ce am mâncat Pasteis de Belem despre care o sa vorbesc intr-un alt articol (yyyuuummmyyy) am prins o energie de îmi venea să merg pe jos din Belem în centru... glumesc, nici chiar.

Şi pentru că nu mă dădeam plecată de acolo, am decis să căutăm şi Museu Nacional dos Coches adică în traducere muzeul caleştilor ştiind că se afla în apropiere. Şi nu m-am înşelat.

După ce am trecut de parc, la vreo două străzi am văzut muzeul.

Deşi mai vizitasem unul de curând, în Germania îmi doream să îl vizitez şi pe cel din Lisabona, nu doar pentru că face o comparaţie între cele două ci şi să văd exponate noi.

Am ajuns la intrare, am prezentat Lisboa Card (am avut intrare gratuită), un bilet normal costa 6 euro.

Un lift imens (nu am văzut niciodată un asemenea lift, cu două uşi-una în faţă una în spate) m-a dus până la primul etaj unde se afla caleştile.

Am înţeles că acest muzeu are cea mai mare și cea mai valoroasă colecție de acest tip din lume. Muzeul a fost deschis în 1905 într-o școală regală de echitaţie aparţinând de Palatul Belem.

Când muzeul a împlinit 110 ani, s-a mutat peste drum într-o nouă clădire proiectată de Paulo Mendes da Rocha, câştigător al premiului Pritzker. Noul sediu a făcut posibil expunerea unor “obiecte” care înainte nu încăpeau şi nu aveau loc să fie expuse.

Este cel mai vizitat muzeu din Portugalia (deşi când am mers eu dacă erau 10 persoane înăuntru).

Ochii îmi fugeau, când pe o calească, când pe alta, nu îmi puteam da seama care e mai frumoasă sau mai impunătoare.

Caleşti făcute în Portugalia, Italia, Franța, Austria și Spania, variază de la simplu la sofisticat.

Nu o să vă vorbesc despre fiecare în parte, ar fi mult prea mult deoarece pe site-ul muzeului puteţi vedea toată colecţia: museudoscoches.pt/en/explore/colecao.

O să menţionez doar caleasca ce m-a impresionat pe mine în mod deosebit şi care mi-a plăcut la nebunie: Caleasca Ambasadorului.

Caleaşca a fost construită în sec al 18-lea, mai exact în 1716, aceasta fiind utilizată de Rodrigo Anes de Sá Menezes pentru a-şi face o intrare solemnă în faţa Sfântului Scaun.

În centru, este imaginea unui monstru mare, Adamastor, care reamintește de pericolele prin care au trecut portughezii. În dreapta este imaginea Bellonei, zeiţa războiului, care ţine un scut cu stema familiei ambasadorului. Thetis, zeița apelor, apare în stânga pe un glob în timp ce un triton iese din apă care ţine o busolă în mână.

Am “bântuit” prin muzeu cu gura căscată şi pe lângă toate lucrurile noi învăţate am avut norocul de a poza Podul 25 aprilie de pe fereastra muzeului (o imagine superbă).

Recomand cu căldură vizitarea acestui muzeu dacă ajungeţi în zonă.

  

Cabo da Roca - locul unde se termină Europa şi începe oceanul

Cabo da Roca este extremitatea vestică a Europei continentale sau mai poetic spus locul unde se termină Europa şi începe oceanul... Oricum îi veţi spune merită să ajungeţi până aici, în primul rând pentru sălbăticia şi splendoarea peisajului.

Cum am ajuns la Cabo da Roca?

Deşi ziua de luni, 28.11 era programată pentru altceva şi anume pentru belvederi, funiculare şi Oriente Mall, spontan, cu o seară înainte ne-am decis să mergem de dimineaţă la Cabo da Roca.

Parcă nu mai aveam astâmpăr şi după ce mi se îndeplinise dorinţa cea mare de a vizita “turnul meu” (Belem), am zis că trebuie cât mai repede să ajung şi la Cabo da Roca.

Nici nu se punea problema să nu vizitez acel loc despre care auzisem atâtea!

Şi datorită faptului că mai aveam Lisboa Card în ziua respectivă dar şi pentru că lunea majoritatea muzeelor sunt închise am pornit-o de dimineaţă.

În plus, vremea se anunţă a fi una formidabilă, aşa că nu am stat pe gânduri.

Am luat metroul de la Parque, am coborât la Baixa-Chiado unde am schimbat metroul şi am luat linia verde către Cais do Sodre unde am şi coborât. Am ajuns în gară si am rămas surprinsă (în mod plăcut) să văd că am ieşit direct din metrou şi am intrat direct în gară pe peron. Asta se întâmplă la staţia Cais do Sodre. Luasem metroul şi coborâsem la ultima staţie şi anume Cais do Sodre de unde am luat trenul spre Cascais. Imediat cum am ieşit din metrou am intrat în gară. Nu mi-a venit să cred!!!

Un drum în mod normal către Cascais cu trenul costa 4 euro (dus întors) iar până în Sintra tot atat- noi am avut gratuitate cu Lisboa Card. Nu trebuie să mai spun că mijloacele de transport în Portugalia sunt extrem de bine puse la punct.

Am ajuns cu trenul în Cascais, destul de rapid, o călătorie plăcută, un tren modern şi curat.

Din gara nu mi-a fost greu să mă orientez spre autobuzul care merge spre Cabo da Roca. Mă documentasem temeinic şi ştiam că imediat cum ies din gara fac dreapta şi văd un mall- Cascais Villa Shopping Center. Trebuie să cobor câteva trepte pe lângă mall şi acolo este staţia de autobuz, la subsolul mall-ului.

Nu am ajuns chiar la timp (nu mi-am notat orele pentru că ştiam că circulă destul de bine autobuzele şi nu vroiam să fiu cu sufletul la gură şi să alerg pentru a prinde autobuzul). Am stat cam 15-20 minute să îl aştept, am plătit la sofer- 3.25 euro un drum.

Din păcate aici nu mai circulă Carris (compania de transport din Lisabona) ci Scott Urb aşa că, nu am mai avut gratuitate cu Lisboa Card.

Chiar înainte de a merge în staţie, pe dreapta era un oficiu de turism care vindea şi bilete dar nu am putut cumpăra de acolo bilete pentru Cabo da Roca, în schimb am luat orarul de acolo: autobuzul din Cascais pleacă la 09:40, 10:10, 10:40, 11:10, 11:40, 12:10, 12:40 şi tot aşa până la ora 18:40. Apoi 19:40 (cursa de 19:10 nu există), 20:40 şi cam atât! Asta în cursul săptămânii. Orarul pentru ziua de sâmbătă tot la şi 10 şi la şi 40 iar duminică la fel.

Oricum, pe internet puteţi găsi orarul complet. Vă puteţi face şi abonament, având număr nelimitat de călătorii toată ziua care costă 12 euro.

Drumul din Cascais până la Cabo da Roca mi s-a părut luuung (aşa se întâmplă de fiecare dată când nu cunosc drumul pentru că la întoarcere ştiam deja ce mă aşteaptă şi mi s-a părut mai scurt). Desigur, nu este atât de lung iar peisajul este de o splendoare de nici nu vă pot povesti. Minunat!

Am coborât la ultima staţie şi ne-am decis să nu ne grăbim. Am vrut să opresc timpul în loc dar din păcate nu am putut aşa că singura modalitate a fost să nu mă uit la ceas şi să nu mă gândesc la întoarcere.

Autobuzul ne-a lăsat pe un platou, unde nu există decât un birou de informaţii turistice, o cafenea şi un magazin de suveniruri. În magazinul de suveniruri puteţi să vă cumpăraţi faimoasa diploma care să ateste faptul că sunteţi nişte aventurieri şi aţi ajuns acolo, dar mult prea scumpă (cred că era 15-20 euro dacă îmi aduc bine aminte) şi mult prea mare. Ar fi fost păcat să o cumpăr şi să o îndes în valiză.

Ajunsă la Cabo da Roca am avut cea mai mare surpriză (plăcută) din toată vacanţă: vântul nici măcar nu adia şi erau +24*C.

Aproape toată lumea care mai fusese scria că de obicei este vânt şi frig. Unii scriau că trebuiau să se ţină de stâlpi ca să poată înainta, aşa bătea vântul. Eu m-am înarmat până în dinţi, şi în geanta îmi pusesem un fular contra vântului dar spre marea mea mirare vântul nici măcar nu adia! Nu mi-a venit să cred!

Dacă va hotărâţi să mergeţi la Cabo da Roca să ştiţi că nu este obiectiv turistic şi în afară de far (unde nu e poate intra), biroul de informaţii turistice, o cafenea şi un magazin de suveniruri nu aveţi ce face. Dar pentru mine Cabo da Roca înseamnă mult mai mult.

Nu m-am dus acolo numai pentru a bifa încă un loc văzut, nu m-am dus nici pentru a face poze şi pentru a mă „mândri” cu ele. Am vrut din inimă să merg să trăiesc acel sentiment unic de a ajunge la „capătul” lumii, de a simţi briza oceanului pe fata mea, de a „vedea” America la celălalt capăt (glumesc, desigur). Şi într-adevăr aşa a fost.

Nu mă aşteptam că mergând de la autobuz spre acea placă unde sunt scrise coordonatele să mă apuce o stare de... nici nu ştiu cum să o exprim în cuvinte.

Singurul lucru ce a reuşit să îmi conturbe liniştea a fost un grup de japonezi sau chinezi extrem de gălăgioşi. Stăteau la rând la poze, se împingeau şi aşa mai departe. Asta m-a deranjat enorm pentru că reuşisem pentru câteva minute să mă bucur de sunetul valurilor care se spărgeau de stânci, să aud pescăruşii în zare şi hop, cum au venit ei cum această linişte mi-a fost luată.

Am aşteptat până au plecat (şi spre norocul meu nu au stat mult).

Apoi am putut să intru din nou în transă hipnotizată de un peisaj splendid. „Nu pot să cred” tot ziceam în sinea mea, asta şi datorită vremii superbe.

Am avut din nou noroc, mare noroc... uneori e bine să vă ascultaţi instinctul, eu aşa am făcut şi mi-am schimbat programul în ultimul moment şi bine am făcut. Acea zi a fost pentru a merge la Cabo da Roca, asta e clar!

Întoarcerea a fost lipsită de peripeţii, ne-am oprit şi în Cascais şi ne-am plimbat, apoi am luat trenul înapoi spre Lisabona.

Dacă ajungeţi în acea zonă, să nu rataţi Cabo da Roca! Dacă doriţi să fiţi hipnotizaţi de un peisaj mirific, dacă doriţi să vi se „purifice” sufletul şi să uitaţi de orice problemă o aveţi, mergeţi la Cabo da Roca!

My Toilet - cel mai şocant “muzeu” vizitat

Acesta este cel mai şocant “muzeu” pe care l-am vizitat până acum. Şi sincer, chiar am fost şocată, am ieşit cu gura căscată din acest muzeu dacă îl pot numi aşa.

L-am găsit întâmplător, trecusem de multe ori pe lângă vitrinele sale crezând că este un magazin care vine băi moderne. Dar într-o seară am văzut un afiş unde scria “intrare gratuită”. Mă gândeam eu cum să fie intrare gratuită într-un magazin? Trebuia să fie ceva putred la mijloc, aşa că am intrat. Şi da, mi s-a confirmat că este o expozitie.

Se află în Praça dos Restauradores, chiar lângă Hard Rock Café.

Este de fapt o expoziţie care a ţinut de pe 29 noiembrie 2016 până pe 2 ianuarie.

Din nou am avut noroc şi privilegiul de a vizita această expoziţie.

Ce este de fapt, ca să nu va mai ţin în suspans?

O expoziție de fotografie în Galeria Roca din Lisabona, cu sprijinul Fundației We Are Water.

Expoziţia se numea “My Toilet” şi prezintă o colecție de fotografiiale femeilor și fetelor din întreaga lume cu băile/toaletele pe care acestea le deţin

Domnişoara care ne-a întâmpinat ne-a dat nişte broşuri şi ne-a explicat că în ziua următoare va fi o şedinţă şi au pregătit scaune şi şi-a cerut scuze pentru dezordine şi ne-a dat voie să vizităm expoziţia, asta în cazul în care nu ne deranja pe noi. I-am spus că vreau să vizitez expoziţia, eram extrem de curioasă şi nu mă deranjează faptul că au rearanjat galeria respectivă.

Am urcat cu liftul la etajul 4 sau 5 nu mai ştiu exact şi în faţă mi s-au ivit poze cu diferite femei şi fete din toată lumea. Lângă poze erau şi explicaţiile de rigoare.

Imaginile și poveștile arată tipul de WC, care se schimbă de la țară la țară. Totul depinde şi de educație, ocuparea forței de muncă, demnitate, siguranță, statut și multe altele.

Am început rând pe rând să citesc fascinată poveştile acelor fete/femei din toată lumea: SUA, Haiti, Ecuador, Brazilia, Marea Britanie, Belgia, Ghana, Etiopia, Kenya, Zambia, Africa de Sud, Mozambic, Madagascar, India, Bangladesh, Japonia, Australia şi în final... România.

Am rămas şocată, sincer am rămas mută în faţa imaginii pe care o voi ataşa articolului.

Pe afiş următoarea descriere era scrisă în portugheză, spaniolă şi engleză: ” Pană, 49, locuieşte în Buzescu. La fel ca şi jumătatea populaţiei din România, ea locuieşte la ţară unde nu există apă curentă sau canalizare. Până are două toalete: una interioară şi una exterioară. Ea îi lăsă doar pe nepoţi să folosească toaleta din interior când ei vin să o viziteze. Pană foloseşte doar toaleta exterioară, chiar şi în timpul iernilor reci din România. ” În poză era doamna Pană cu toaleta din curte, în spatele wc-ului fiind scris băsescu.ro (asta din timpul campaniei electorale, a lipit femeia ce a găsit la îndemână).

Nu ştiu ce reacţie aveţi dvs când citiţi rândurile scrise de mine, dar sincer, nu pot exprima în cuvinte ce am simţit când am văzut că România este prezentată astfel.

La final, deşi trăisem o experienţă unică, vizitasem o expoziţie uimitoare, interesantă, am plecat cu un gust amar după ce am ţinut să îi menţionez domnişoarei de la parter că România nu mai are jumătate de populaţie care trăieşte fără apă curentă şi canalizare. Am întrebat-o de curiozitate când s-a făcut această poză şi acest studiu, poate în timpul campaniei electorale din anii trecuţi. A zis că expoziţia s-a deschis în 2014 dar e posibil ca datele şi poza să fie mai vechi.

Oricum, mă simt norocoasă că am avut intuiţia de moment şi am intrat de curiozitate să văd despre ce e vorba.

Mănăstirea Jeronimos - soarele "dansează" impreună cu pescăruşii jucăuşi

După ce am vizitat Turnul Belem despre care am vorbit deja aici, tot pe jos am pornit-o spre Mănăstirea Jeronimos. Aveam de parcurs din nou 1.4 km dar vremea era superbă şi eu eram în culmea fericirii (doar tocmai vizitasem turnul).

Ajunsă în fata mănăstirii am observat că nu mai era atâta lume. Mănăstirea m-a fermecat de cum am zărit-o. Soarele parcă „dansa” pe suprafețele dantelate ale acestui edificiu grandios.

Am mers la ghişeu, am arătat Lisboa Card şi nişte doamne nu foarte amabile mi-au dat biletul gratuit de intrare.

În mod normal intrarea costă 7 euro dacă nu mă înşel şi mare atenţie, lunea este închisă!! Intrarea în biserică este gratuită.

Din 1983 mânăstirea face parte din Patrimoniul Mondial UNESCO.

Construcţia mănăstirii şi a bisericii a fost inaugurată la ordinul regelui Manuel I în ianuarie 1501 și perioadă inițială de construcție planificată a fost de numai 8 ani, cu toate acestea, în realitate, a fost finalizata cu 100 de ani mai târziu!!!

În momentul în care s-a început construcţia mănăstirii, aceasta era situată pe malurile râului Tejo dar astăzi malul râului se afla la 300 m mai spre sud.

Clădirea a fost făcută din calcar adus din carierele din apropiere și anii lungi de construcție au fost mai mulți arhitecți responsabili.

Regele a numit inițial mănăstirea Mosteiro de Santa Maria de Belém. El a invitat Ordinul Sf. Ieronim (Hieronymites) să locuiască în ea, astfel încât, în cele din urmă a devenit cunoscută sub numele de Mănăstirea Jeronimos.

Călugării din Ordinul Sfântului Jerónimo au ocupat mănăstirea până când toate ordinele religioase au fost dizolvate în 1834.

Clădirea se compune dintr-o mănăstire, biserică, bibliotecă, confesionar și multe altele.

Când am intra în interiorul mănăstirii am simţit o pace şi o bucurie neaşteptată. Era linişte, nu foarte mulţi turişti (mai apoi a venit un grup gălăgios de chinezi).

Am făcut sute de fotografii, nu mă mai puteam dezlipi de acolo. O să îmi fie greu să fac o selecție pentru această postare.

Curtea mănăstirii are forma unui pătrat imens (55m x 55m), acoperită cu iarbă și cu o fântână în mijloc, unde călugării mergeau să mediteze.

Mănăstirea m-a încântat în mod deosebit şi chiar mi-a plăcut! Apoi a venit timpul să vizitez biserica, pe care am putut să o admir şi de la etaj, din mănăstire.

Mai multe mănăstiri din Portugalia adăpostesc mormintele unor figuri istorice, iar Mosteiro dos Jerónimos nu face excepție. Vasco da Gama este îngropat aici precum şi Luís de Camões, cel mai faimos poet portughez.

Ambele morminte au fost sculptate de António Augusto da Costa Motta (cunoscut sub numele de Costa Motta (Tio) într-un stil armonios neo-manuelin.

Intrarea principală a bisericii a fost proiectată de João de Castilho. Pilonul central este ocupat statuia lui Henry Navigatorul.

Biserica este mare, ea are trei nave, iar punctul lor de întâlnire are o lățime de 30 m și este susținută de șase stâlpi masivi.

Portalurile sunt de asemenea considerate opere de artă, cu detalii complicate cu influente gotice. Le puteţi vedea când intrați în mănăstire.

Şi am avut noroc şi de un pescăruş jucăuş care s-a “băgat” în poză atunci când am ieşit din biserică şi am fost pe fază şi l-am pozat.

Şi am avut noroc şi de vreme frumoasa, de linişte. Şi ziua nu era încheiată. Parcă ceva magic oprise timpul în loc pentru că eu să am timp să vizitez multe în acea zi.

De la mănăstire am mers la Pasteis de Belem apoi la Muzeul caleştilor, dar asta într-un alt articol.

Belem = Turnul MEU!!!

Turnul Belem

Încă de când eram mică dacă m-aţi fi întrebat ceva despre Lisabona v-aş fi spus că e oraşul ăla cu turnul. Nu ştiu de ce, dar am avut o obsesie de-a dreptul să ajung la turnul Belem sau “turnul meu” cum îmi plăcea să îi spun.

După ce am mai crescut, peste tot, la reclamele cu Portugalia, în reportaje şi transmisii, peste tot parcă vedeam turnul şi nu ştiu de ce dar l-am perceput ca pe un simbol al Lisabonei. Simţeam că dacă văd “turnul meu” am văzut toată Lisabona şi pot pleca acasă. Desigur, nu este adevărat acest lucru şi acum mi s-a confirmat că Lisabona înseamnă mai mult decât cartierul Belem.

Oricum, din nou, un vis devenit realitate şi dacă nu aş avea pozele ca “martori” tot nu mi-ar veni încă să cred că am ajuns acolo.

Dar să vedem mai întâi cum am ajuns în Belem?

Drum cu peripeţii:

După ce am vizitat Arco da Rua Augusta despre care am vorbit deja, ştiam exact ca voi lua tramvaiul E 15 şi voi merge din centru până în Belem cu el. 

Abia aşteptam, eram în culmea fericirii. Ştiam că tramvaiul porneşte de la 6 dimineaţa şi pleacă fie din Praca da Figueria (din Rossio) sau din Praca do Comercio. Mai ştiam că circulă destul de des, la fiecare 8-9 minute şi că sunt 7 km din centru până în Belem. Preţul călătoriei nu mă interesa pentru că aveam cu Lisboa Card gratuitate pe orice mijloc de transport din Lisabona.

Fericită la culme, am văzut tramvaiul stând şi am început să alerg spre el, nu cumva să îmi fugă de sub nas. Dar tramvaiul stătea şi nu avea de gând să plece. L-am întrebat pe vatman dacă E 15 merge spre Belem şi a zis că da, dar nu azi.

Oau, nu credeam că mi se întâmplă mie asta!!! Serios? Păi ce de?

Fusese un accident şi toate liniile de tramvai erau blocate. Timp de aşteptare: nedefinit.

Ahhh, nu era posibil aşa ceva!

Nu m-am panicat, doar m-am supărat puţin, dar problema era că nu îmi notasem un alt mod de a ajunge în Belem din Praca do Comercio.

Am mers şi am întrebat un şofer de autobuz şi mi-a arătat o altă staţie, undeva după staţia de metrou Terreiro do Paco.

Nu trebuia să mă mir, era cea mai plină staţie de autobuz văzută vreodată de mine. Era clar că toţi erau turişti şi că toţi mergeau în Belem.

Nu m-am lăsat descumpănita şi am mers frumos şi m-am pus la coadă. Imediat au venit două autobuze (sincer, la aglomeraţia care era nu mai ştiu numărul autobuzului). Primul era plin ochi şi nu a vrut să ne deschidă uşile şi i-a ghidat pe toţi spre al doilea, care era ceva mai gol. Chiar când mergeam spre cel de-al doilea autobuz, primul a deschis uşile la mijloc. Şi eu am sărit direct în el. Nu am apucat nici să validez cardul dar ce mai conta? Mergeam spre Belem şi eram fericită.

Am stat ca sardelele, fără un geam deschis, murind de cald în acel autobuz. Dar... am ajuns extrem de repede în Belem pentru că fiind atât de plin, autobuzul deschidea uşile doar în momentul în care lumea dorea să coboare. Şi nu au coborât foarte mulţi până în Belem.

Încetişor, mi se ivea în fata Mănăstirea Jeronimos şi eu mă gândeam dacă nu cumva autobuzul acela m-a dus în Anglia (datorită arhitecturii - deşi nu am fost vreodată acolo... încă!). 

Mănăstirea Jeronimos

Gândindu-mă că Turnul Belem ar trebui să fie lângă Mănăstirea Jeronimos am coborât aici. Dar... big mistake... pentru că ah şi ah cât am mai avut de mers de la mănăstire până la turn.

Văzând coada destul de mare la Mănăstirea Jeronimos, ne-am decis să mergem mai întâi să vizităm Turnul Belem şi apoi să ne întoarcem pentru a vizita mănăstirea. Am început încetişor “plimbarea” de 1.4 km (am aflat ulterior cât am mers şi aproape că mi-a venit rău) prin Jardim da Praça do Império, un parc superb de unde nu puteau lipsi pescăruşii cerşetori şi raţele.

Jardim da Praça do Império

Vremea superbă ţinea cu noi, în stânga aveam Rio Tejo şi mergând pe partea dreaptă tot descopeream câte ceva: Centrul Cultural Belem, Museu Coleção Berardo.

Plimbarea a fost chiar plăcută şi nu mi-am dat seama cât am mers decât când am văzut în fata muulte scări şi faptul că trebuia să traversez pasarela pentru a ajunge pe partea cealaltă.

Dar vrând nevrând am făcut-o şi pe asta. Abia aşteptam să ajung la “tunul meu” şi când s-a ivit în faţa mea mi s-a tăiat respiraţia.

Turnul Belem

Ahh, aşa de maiestos, aşa de frumos, aşa de ahh, ireal!

Înainte de a-mi face curaj să intru în turn, l-am admirat, l-am contemplat, am făcut muulte poze şi apoi mi-am luat inima în dinţi.

Cu Lisboa Card intrarea a fost gratuită (deşi nu am avut prioritate cum se scria pe internet că deţinătorii de Lisboa Card nu trebuie să mai stea la rând şi doar atâta cardul şi intră). Nici poveste de aşa ceva!

Am stat frumos la coadă (s-a mers repede şi nu era chiar atât de multă lume), am prezentat cardul şi am intrat gratuit.

Cât costă intrarea fără Lisboa Card?

5 euro şi ţineţi cont că lunea este închis! Din luna octombrie până în aprilie programul este de la 10:00 la 17:00 iar din mai până în septembrie de la 10:00 la 18:30.

Turnul Belem = turnul meu!

Toată lumea îi spune turn dar eu cred că este un mini-palat în formă de turn.

Mai multe ghiduri turistice descriu turnul Belém ca pe o piesă de șah uitată pe râul Tajo. Poetul, eseistul și scriitorul portughez modern Fernando Pessoa credea că turnul reprezintă mult mai mult decât o această primă impresie. În 1925, el a scris un ghid în limba engleză la Lisabona, intitulat "Ce ar trebui să vadă un turist". Această carte, descoperită abia în 1988, a fost menită să aducă Lisabona la locul său de drept ca unul dintre marile orașe europene. Încerc să vă redau câteva rânduri ale lui Pessoa despre turnul Belém:

“Această minune a arhitecturii orientale a fost ridicată pe plajă Restelo, faimoasa ca punct din care navele navigau mai departe pentru Marile Descoperiri, și a fost ridicată pentru apărarea râului și a capitalei portugheze. Regele Manuel I a fost cel care care a comandat ridicarea să; a fost construit de-a lungul râului, iar proiectul se datorează marelui maestru al arhitecturii "dantelate", Francisco de Arruda. Acesta a fost început în 1515 și finalizat șase ani mai târziu. După ce răul a început să se îndepărteze, din acel moment, a lăsat Turnul legat de țărm. [... ]

Turnul Belem, văzut din exterior, este o piatră-bijuterie magnific, și este cu uimire și apreciere ca străinii îi pot vedea frumuseţea. Este dantelă și dantelă fină pentru faptul că, sclipeşte delicat alb în depărtare, izbind imediat privirile celor care intră cu navele pe rău. Nu este mai puțin frumoasă în interior; și de la balcoane și terase există o privelişte a râului și a mării dincolo, care nu este ușor de uitat. "

Cred că poetul în ultima sa fraza se referea la faptul că acest turn era ultima construcţie pe care marinarii portughezi o puteau zări atunci când plecau în călătoriile lor foarte lungi, iar, după îndelungi peripeţii, odată ce mateloţii reveneau, turnul putea fi văzut de departe, semnalând întoarcerea acasă şi devenind un simbol patriotic ce însufleţea sentimentele de tristeţe, speranţa şi bucurie.

Înscris pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO, Turnul Belem a fost construit la gura de vărsare a râului Tejo (pe partea dreaptă a râului), între 1515 și 1520, sub domnia regelui Manuel I în onoarea sfântului patron al Lisabonei, St Vincent. Turnul Belem a făcut parte dintr-un sistem de apărare între bastionul Cascais și cetatea S. Sebastião da Caparica de pe malul opus al râului.

La exterior, turnul are o arhitectură manuelină (am căutat în dex şi am aflat că stil manulenin este “stil dezvoltat în artă și arhitectura portugheză de la sfârșitul sec. XV și începutul sec. XVI și care ajunge la apogeu în timpul domniei lui Emanuel I, caracterizat prin bogăția sculpturii ornamentale plasată pe structuri gotice, cu influențe romane, maure și orientale. [« fr. manuélin]. ”)

Astfel am putut vedea diferite elemente artistice care se referă atât la navigările, precum și la simbolurile cavaleriei portugheze.

La intrarea în turn, prima încăpere vizitată a fost camera de arme sau bastionul. Acest loc era folosit pentru a depozita artileria.

Bastionul din Turnul Belem are 16 tunuri îndreptate spre trei puncte cardinale.

Partea de sus a bastionului o reprezintă terasa Bastion. Podeaua terasei este înclinată ușor pentru a evacua apa care se acumulează și, de asemenea, ajuta la plasarea tunurilor.

În centrul terasei avem o “sculptură” dacă o pot numi aşa, a Fecioarei Maria care îl ţine pe pruncul Iisus într-o mână și o grămadă de struguri și frunze de viță de vie în mâna stângă care reprezintă viile Domnului - un simbol al protecţiei divine pentru marinarii aflaţi pe mare.

Pe fațada turnului am putu vedea diferite elemente ale stilului manuelin despre care am menţionat mai devreme.

Deasupra terasei, sunt peste 4 etaje, pe care voi încerca să le descriu cât de cât. La primul etaj avem camera guvernatorilor unde am putu vedea turnul cisternă care capturează apa de ploaie. La al doilea etaj o altă cameră cu un balcon superb.

Apoi sala de audieri folosită de regele pentru a primi oamenii de la curte și capela regală cu acoperișul său rotunjit (bolta), cu diferite simboluri ale stilului manuelin. La ultimul etaj al turnului este terasa turnului cu vedere a întregului cartier. Din păcate era închisă şi nu am putut urca. O parte a turnului era în restaurare.

Şi aici am avut scări de urcat (o grămadă) şi acelaşi sistem ca la Arco da Rua Augusta. Timpul de aşteptare este minim şi nu risc să dau nas în nas cu cineva care coboară/urca.

De-a lungul timpului, turnul şi-a pierdut funcția defensivă și a devenit far pentru ambarcaţiuni că mai apoi să devină unul dintre cele mai importante şi vizitate obiective turistice din Portugalia. Turnul a fost ales ca una dintre cele șapte minuni ale Portugaliei la data de 7 iulie 2007.

Cu regret şi cu părere de rău a trebuit să mă despart de “turnul meu” pentru că mai aveam în plan şi alte obiective turistice de vizitat.

Priveliste din Turnul Belem