27 mai 2011

Tulipomania sau nebunia lalelelor – o poveste din istoria economică a Europei



În jurul anului 1635, olandezii erau înnebuniţi după lalele. Nu numai că le cultivau – câmpuri întregi -, nu numai că le admirau, le expuneau în vaze preţioase, se mândreau cu ele şi le înfăţişau în picturi, dar făceau din ele obiectul unui comerţ înfloritor: vindeau şi cumpărau bulbi, la preţuri mari... şi mai mari... tot mai mari... nebuneşti!...până când, brusc, în luna februarie a anului 1637, totul s-a prăbuşit: preţurile au scăzut subit, iar cei ce investiseră masiv în comerţul cu lalele au avut de suportat şocul unei colaps care aminteşte de cele mai dure crize economice ale vremurilor moderne.

Asta e viziunea obişnuită asupra tulipomaniei - o isterie a speculei cu flori, al cărei final n-ar fi putut veni altfel decât sub forma unui dezastru financiar. Multă vreme, aceasta a fost singura noastră perspectivă asupra fenomenului şi, ce-i drept, avea avantajul de a ne mulţumi pasiunea pentru întâmplări senzaţionale, chiar dacă-s vechi de trei veacuri şi mai bine. Însă începând din anii 1980, alte viziuni asupra tulipomaniei au început să câştige teren, beneficiind de rezultatele unor cercetări noi asupra faptelor.

Dar, mai întâi, contextul în care s-a petrecut totul:

Secolul al XVII-lea a reprezentat, pentru Olanda - numită pe atunci Provinciile Unite - o epocă de prosperitate economică şi de înflorire culturală, aşa-numita Epocă de Aur Olandeză. În ciuda războaielor care se desfăşurau non-stop mai peste tot în Europa, Olanda prospera economic şi cultural: negoţul era tot mai intens, iar olandezii au contribuit hotărâtor la dezvoltarea multora dintre instrumentele şi practicile moderne ale finanţelor şi comerţului. O flotă de peste 10.000 de corăbii străbătea oceanele lumii, făcând negoţ cu ţinuturi îndepărtate şi contribuind la bunăstarea şi prestigiul ţării. Arta înflorea, definind o epocă, reprezentată strălucit prin Rembrandt, Vermeer, Ruisdael, Hals... Ştiinţa era în plin avânt, impulsionată de savanţi precum Anton van Leeuwenhoek (inventatorul microscopului) şi Christiaan Huygens, strălucit astronom, fizician şi matematician. Pe scurt, Olanda era una dintre cele mai evoluate, democratice, bogate şi respectate ţări europene. (Şi aşa a rămas până în ziua de azi.)

Ei bine, în această ţară a apărut, în anii 1630, mania lalelelor, care, pornind de la o modă, s-a transformat într-un fenomen economic cu impact nebănuit asupra populaţiei.

Eroina poveştii

De curând, repertoriul plantelor cultivate în Olanda se îmbogăţise cu o nouă specie: laleaua, adusă, după cele mai credibile surse, din Turcia. În 1593, Charles de l'Écluse (mai cunoscut sub numele latinizat de Carolus Clusius), unul dintre cel mai reputaţi botanişti şi horticultori din Europa, devenise profesor la prestigioasa Universitate din Leiden şi înfiinţase acolo o grădină botanică vestită, printre ale cărei atracţii se număra şi colecţia sa de lalele. Bulbii fuseseră procuraţi din Turcia, prin intermediul lui Ogier Ghiselin de Busbecq, ambasador alSfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană la curtea sultanului Soleiman Magnificul.

Laleaua s-a aclimatizat atât de bine în Olanda, încât cultura ei s-a răspândit în toată ţara şi cumva, această floare a atins o coardă sensibilă în inimile olandezilor, devenind floarea lor preferată şi un simbol al statutului social. A început să fie cultivată tot mai mult în grădini şi folosită ca decor în interioarele elegante ale patricienilor, generând chiar apariţia unui tip special de vas (numit tulipieră), cu mai multe "guri", astfel încât fiecare floare să fie pusă în valoare în mod individual. Numeroase tablouri pictate în acea epocă înfăţişează buchete bogate de flori, printre care se regăsesc lalelele, mai cu seamă cele cu floarea în mai multe culori - cele mai rare şi mai preţuite.


De la această preferinţă, de ordin estetic şi social, s-a ajuns însă, în câţiva ani, la o dezlănţuire de patimă în sfera economică, iar această evoluţie, brusc curmată, constituie miezul relatărilor privind aşa-numita criză a lalelelor.

Lalelele cu flori de o singură culoare erau oricum îndrăgite, dar adevărata nebunie s-a declanşat în momentul apariţiei în grădini a unor lalele cu flori neobişnuite: petalele lor erau vărgate cu dâre de culoare diferită de cea a fondului. Îmbinările de alb şi roşu sau roşu şi galben, uneori chiar combinaţiile de trei culori dădeau florilor o înfăţişare uimitoare, nouă şi fascinantă, iar fascinaţia s-a răspândit, în câţiva ani, în toată Olanda şi apoi peste graniţele ei, în alte ţări ale Europei.

Ironia constă în faptul că acest fenomen al strierii petalelor fusese produs de un agent patogen - un virus al plantelor. Infectarea cu acest virus încetineşte dezvoltarea plantelor, astfel încât lalelele de acest tip erau mai greu de obţinut, mai rare şi, prin urmare, mai scumpe decât cele cu flori unicolore.

Apariţia florilor cu petale în mai multe culori a dus rapid la comercializarea lor drept varietăţi noi, botezate cu nume pompoase precum Viceregele sau Semper Augustus (după cum se vede, importanţa numelui în marketingul unui produs era foarte bine cunoscută de olandezii Epocii de Aur). În arena comerţului cu lalele au apărut, după iubitorii de flori, simplii investitori care, fără nici un interes estetic, doreau pur şi simplu să realizeze speculaţii financiare cu această marfă, profitând de interesul crescut faţă de ea. Şi astfel, bulbii din soiurile cele mai rare şi mai spectaculoase ca aspect au început să fie tranzacţionaţi pe preţuri din ce în ce mai mari.


(Bineînţeles, nimeni nu ştia, pe atunci, că e vorba despre o boală a plantelor; chiar dacă ar fi ştiut, probabil că nu i-ar fi interesat prea mult, căci, pentru iubitorii de lalele, aspectul neobişnuit al florilor era o atracţie estetică în plus, iar pentru speculanţi, o calitate aducătoare de bani.)

Aceasta era, aşadar, floarea care avea să devină "personajul" central al dezlănţuirii de entuziasm încheiate brutal la începutul anului 1637.

Dar ce a fost, de fapt, tulipomania?



O mare nebunie colectivă, aşa cum par să arate pamfletele apărute în epocă, reprezentările alegorice şi unele cărţi dedicate fenomenului? Ceva adevăr există în toate acestea, ele au pornit de la o realitate a vremii, chiar dacă, foarte probabil, au exagerat înfăţişând-o.

În fond, pamfletele erau îndreptate împotriva acestei îndeletniciri şi aveau la bază o motivaţie religioasă: olandezii cu moravuri mai austere (Olanda era o ţară cu populaţie predominant protestantă) condamnau acest val de materialism, această deşartă preocupare pentru bani, în dauna unor preocupări spirituale mai înalte. Prin urmare, autorii pamfletelor aveau tot interesul să înfăţişeze lucrurile într-o lumină cât mai proastă, iar cel mai simplu mod de a face asta era să exagereze proporţiile şi urmările fenomenului.

O abordare dintre cele mai interesante este însă cea economică a tulipomaniei. Analişti economici preocupaţi nu doar de crizele momentului, ci şi de istoria economiei mondiale şi de momentele de răscruce ale acesteia, s-au aplecat, în ultimii ani, şi asupra acestei poveşti vechi de peste trei secole, încercând s-o explice dintr-un punct de vedere ştiinţific, prin prisma teoriilor economice şi a datelor istorice. Iar câteva explicaţii psihologice, întemeiate pe contextul în care a avut loc criza, lărgesc perspectiva asupra acestui fenomen - interesant, iată, din mai multe puncte de vedere.

Multă vreme s-a considerat că ar fi fost vorba despre o aşa-numită "bulă speculativă" (sau bulă economică), asemănătoare cu cea asociată crizei subprime care a pornit din SUA, în 2008, şi s-a transformat într-o ditamai criza economică globală.

Aşa ceva se întâmplă atunci când preţul unor mărfuri atinge un nivel exagerat de mare, comparativ cu valoarea lor intrinsecă; preţul creşte şi creşte, pe seama unor speculaţii aventuroase; unii cumpără mult, în ideea de a revinde apoi mai scump, iar ca urmare a acestei cereri mari, preţul sporeşte, până când nu se mai găsesc cumpărători dispuşi sau capabili să ofere preţurile respective. În momentul când speculanţii vor să vândă mărfurile respective, pe piaţă apare, deodată, o mare cantitate de marfă disponibilă, iar preţul scade vertiginos (bula "se sparge"), lăsându-i pe speculanţi cu buza umflată.

Unii economişti contestă existenţa acestor bule, alţii însă acceptă că ele pot să apară în anumite condiţii, le consideră un fenomen economic real, cu un mecanism relativ bine cunoscut. În orice caz, au fost mult mult studiate, mai ales că nu reprezintă ceva prea recent, cum aţi putea crede. Dacă tulipomania a fost o astfel de bulă speculativă, atunci ea este prima cunoscută în istorie (unii economişti aşa o socotesc), iar secolul următor (al XVIII-lea) a înregistrat şi el câteva, după cum există exemple şi în secolul al XIX-lea, în secolul XX (aşa-numita "bulă dot-com", 1995-2000) şi până la cea mai recentă bulă (2008), cea cu ale cărei urmări ne mai luptăm şi azi.

Dar nu toţi specialiştii sunt de acord cu interpretarea tulipomaniei drept o bulă economică. În ultimii ani, teorii noi aruncă o lumină diferită asupra fenomenului, explicându-l printr-un mecanism diferit şi negându-i chiar amploarea dramatică şi urmările tragice pe scară largă.

Interpretarea drept o bulă speculativă a fost generată de cea mai populară sursă de informaţii asupra întâmplării: o carte (Extraordinary Popular Delusions and the Madness of Crowds) scrisă de jurnalistul britanic Charles Mackay şi publicată în anul 1841 (cartea tratează diverse exemple de ţicneli colective bazate pe spiritul de turmă, pe superstiţii, pe credinţa în false teorii ştiinţifice etc.) De atunci s-au mai scos multe ediţii şi cartea a rămas până azi un izvor important de date, în lumina cărora a fost intepretat fenomenul tulipomaniei. Întrebarea este: în ce măsură aceste date sunt corecte, cât de bine reflectă ele realitatea a ceeea ce s-a petrecut? Mackay susţine, de pildă, că practic întreaga populaţie a Olandei se pasionase de lalele şi că până şi amărîţii din clasele de jos se amestecaseră în comerţul cu lalele; că s-ar fi vândut un lot de 40 de bulbi cu 100.000 de guldeni (pentru comparaţie, câştigul pe un an întreg al unui meseriaş iscusit era, pe atunci, de vreo 150 de guldeni); că se ajunsese la nebunii de genul cumpărării unui singur bulb de lalea din soiul Semper augustusdând în schimb o bucată de teren de vreo 5 ha (pământul era scump într-o ţară ca Olanda, cu întindere mică şi ale cărei terenuri fuseseră, în mare măsură, smulse mării, cu multă trudă, prin construirea de diguri, pentru a obţine astfel binecunoscutele poldere - terenuri situate sub nivelul mării.) Mackay mai afirmă că numeroşi olandezi s-au îmbogăţit în scurt timp, dar şi că mulţi dintre cei care se avântaseră în comerţul cu bulbi au dat faliment atunci când preţurile au scăzut şi că negoţul olandez, în general, a fost foarte greu lovit.

Însă, în ciuda popularităţii cărţii lui Mackay, ea nu mai este privită azi ca o sursă de informaţii pe de-a-ntregul credibilă. Sprijinindu-se şi pe alte date şi înarmaţi cu teoriile economice dezvoltate în cele trei secole şi jumătate care au trecut, mulţi specialişti cred că relatările lui Mackay au fost exagerate, iar mania lalelelor n-ar fi fost, în realitate, ceva atât de senzaţional şi cu urmări chiar atât de drastice.

Poate că aceste interpretări pragmatice cam strică puţin farmecul poveştii, răpindu-i din dramatism, dar aruncă o lumină nouă asupra ei, aşa că merită luate în seamă, chiar dacă estompează aura de senzaţional a întâmplării.

Dacă n-a fost o "bulă", atunci ce-a fost?

Bazându-se pe documente privind tranzacţiile cu bulbi de lalele, unii economişti susţin că variaţiile de preţ nu au fost atât de uriaşe cum ne-am obişnuit să credem şi nu erau de ajuns de mari pentru a determina apariţia unei bule speculative.

Alţii aduc ca argument faptul că şi în cazul narciselor - ajunse în Olanda la începutul secolului al XIX-lea şi care, la acea vreme, au devenit noua floare preferată a olandezilor, înlocuind laleaua, s-a petrecut un fenomen similar: preţurile au fost foarte mari la început şi au scăzut ulterior; prin urmare, nu ar fi fost vorba despre speculaţii financiare masive, ci de un fenomen mai obişnuit: atracţia faţă de nou şi scăderea treptată a valului de interes, pe măsură ce farmecul noutăţii pălea, iar marfa respectivă devenea mai răspândită.

Există şi un amănunt de ordin psihologic, care dă un nou înţeles poveştii: nebunia lalelelor s-a petrecut într-o epocă în care populaţia Olandei se confrunta cu o epidemie de ciumă bubonică (nu foarte extinsă, dar destul cât să sperie lumea), ceea ce, după opinia unor cercetători, ar fi putut duce la o atitudine mai fatalistă şi ar fi stimulat apariţia unor comportamente mai riscante. În acest context, mulţi s-ar fi lăsat duşi de valul speculaţiilor cu lalele, ca şi cum s-ar fi aruncat în vâltoarea unor jocuri de noroc nechibzuite, lăsându-se prinşi de beţia speculaţiilor ca de orice altă beţie cu care ar fi încercat să-şi adoarmă spaimele stârnite de primejdia morţii.

O altă interpretare, recentă (2007) şi interesantă, este dată de Earl A. Thompson, profesor la Universitatea California, Los Angeles. El afirmă că prăbuşirea preţurilor, în februarie 1637, nu poate fi explicată satisfăcător de mecanismele de piaţă cunoscute şi propune o altă ipoteză, bazată pe cercetarea istoriei comerţului cu lalele în Olanda.

La sfârşitul anului 1636, Parlamentul olandez a început să discute modificarea legislaţiei privind contractele de vânzare-cumpărare a bulbilor de lalele, iar în februarie 1637, modificarea a fost votată.

Până la acea dată, contractele respective erau aşa-numite contracte la termen: cumpărătorul, odată ce iscălise contractul era obligat să cumpere bulbii respectivi, indiferent de fluctuaţiile preţului în perioada care trecea de la semnarea contractuului până la termenul de plată. Odată cu modificarea legii, aceste contracte la termen deveneau ceea ce s-ar numi azi contracte cu opţiuni.

Să zicem că o persoană X dorea să vândă unei persoane Y nişte bulbi, la un preţ oarecare. Semnau contractul şi, după încheierea sezonului de înflorire a lalelelor, Y urma să primească bulbii şi să dea banii.

Pe vremea contractelor la termen, Y ar fi fost obligat să cumpere bulbii, plătind preţul înscris în contract, indiferent de ceea ce se întâmpla pe piaţă cu preţul lalelelor. Odată cu introducerea opţiunii, Y nu mai era silit să cumpere bulbii, dacă nu-i convenea. Dacă preţul scădea, Y avea opţiunea de a anula contractul, plătind doar o fracţiune din preţul convenit (câteva procente). În fel acesta, cumpărătorul Y era protejat, dar X rămânea cu bulbii nevânduţi şi încasa doar câteva procente din ceea ce sperase că va câştiga prin vânzare; în condiţiile în care el însuşi cumpărase bulbii la un preţ mare (poate pe datorie), ieşea în pierdere rău de tot.

Când, la sfârşitul anului 1636, investitorii în afacerile cu bulbi au aflat de modificarea care se pregătea, e foarte probabil ca acest lucru să fi dat un imbold tranzacţiilor - oamenii se grăbeau să facă afaceri cu lalele cât mai puteau, iar acest lucru ar fi putut duce la o creştere a preţurilor. În felul acesta, creşterea preţurilor ar fi fost răspunsul logic, raţional, la schimbările survenite în obligaţiile contractuale, fenomenul încadrându-se, astfel, în ceea ce economiştii numesc teoria eficienţei pieţei.

Modificarea reglementărilor făcea ca asemenea investiţii să devină riscante; prin urmare, în februarie 1637, cei care aveau bulbi de vânzare n-au mai găsit cumpărători dispuşi să plătească preţurile mari cerute şi, în acel moment, piaţa s-a prăbuşit: preţurile au scăzut vertiginos. Mulţi dintre cei care apucaseră să cumpere bulbi au rămas, cum se spune, cu ei în braţe, acum când valorau mult mai puţin decât preţul cu care fuseseră cumpăraţi, iar alţii, care încă nu-i plătiseră, s-au ales cu datorii mai mari decât valoarea mărfii. Bine nu le-a fost, asta e clar.

Şi totuşi, impactul nu a fost atât de larg cum s-a crezut multă vreme - departe de nebunia colectivă şi falimentul în masă care reies din cartea lui Mackay. Cercetările făcute de Anne Goldgar, autoare unui studiu foarte documentat (Tulipmania, publicat în2007) arată că aceia care s-au avântat cu toate forţele în acest comerţ - devenit repede riscant - au fost în număr relativ restrâns, iar cei care s-au ruinat din cauza acestui negoţ au fost încă şi mai puţini: Anne Goldgar a găsit înregistrări despre falimentul a doar câteva persoane.

Totuşi, urmările n-au fost neglijabile: creşterea şi prăbuşirea dramatică a preţurilor în jurul a ceva atât de mărunt şi perisabil precum un bulb de floare a zdruncinat scara de valori a olandezilor, i-a silit să îşi reconsidere concepţiile şi purtările, iar întâmplarea a avut, probabil, oarece efecte de felul celor urmărite de autorii moralişti ai pamfletelor împotriva tulipomaniei.



Ce-a mai rămas, după trecerea a trei secole şi mai bine, din această poveste? Un obiect de studiu de mare interes pentru economişti (după cum se vede), dar mai ales o nestinsă dragoste pentru flori şi o tradiţie solidă în cultivarea şi comercializarea lor: Olanda e, azi, cel mai important producător şi exportator de flori din Europa şi unul dintre cei mai importanţi jucători pe piaţa mondială a comerţului cu flori. Iar cultural, laleaua a rămas, până azi, în conştiinţa europenilor, floarea Olandei, unul dintre simbolurile asociate acestei ţări, până într-atât încât şi i-a dat şi supranumele: Ţara Lalelelor.